Stau si ma gandesc de ceva timp la cat de speriati sunt tinerii cand aud de casatorie. Si nu numai tinerii, ci si cei casatoriti de ceva vreme cand vad ca un cuplu urmeaza sa se casatoreasca, dand replici de genul: "Vai, ce o sa regrete PROSTIA asta!", "Se grabesc, e prea devreme!"(nu conteaza ca au 30 si respectiv 35 de ani, ei tot se grabesc). Si daca o fac, ce?! Pana la urma e decizia fiecaruia ce face. E adevarat si partea in care multi se grabesc ca fraierii, iau decizii pripite si se trezesc ca divorteaza dupa cateva luni, urmand sa traiasca o vreme buna cu un gust amar pe buze. Dar totusi, multi tineri cand se casatoresc reusesc sa se inteleaga, sa se completeze si sa cladeasca un viitor bun impreuna. Din moment ce nu sunt piedici fie financiare, fie de mentalitate, fie grija timpului care trebuie alocat unei casnicii, nu vad motiv pentru care nu ti-ai uni viata cu a persoanei iubite. Bine, toate astea sunt valabile numai in conditiile in care cei doi in cauza se pot numi oameni normali (abili mintal), nu cine stie ce personaje cu minte de "Leana lu' Costel" sau "Jose Armando". De foarte multe ori, printre cunostintele mele s-au numarat unii / unele care m-au intrebat daca doresc sau urmeaza sa ma casatoresc cu persoana cu care eram. Desi mintea mea de atunci era cu totul alta fata de cea de acum, sufletul meu se gandea la lucruri frumoase, nu la rateuri sau esecuri. Prin urmare, raspundeam ca ar fi frumos intr-o zi (nu stiu daca imediata sau indepartata) sa ma casatoresc cu persoana. Imediat, din zambetul cel sec care era pe fata persoanei care imi punea intrebarea, urma expresia "sticla sparta" in priviri. Astfel, ajunsesem dupa cativa ani de intrebari de genul asta sa raspund din reflex "Nici nu m-am gandit, nici nu vreau sa ma gandesc"...
Acum, in prezent, sunt intr-o relatie stabila, frumoasa si calduroasa. Nu ma plang de nimic pe plan sentimental. Firesc, din nou vine intrebarea faimoasa din toate partile: "Si... Ce-ai de gand sa faci, hmmm? Te casatoresti?". Moment in care realizez ca toti asteapta raspunsul afirmativ ca sa ma atace sau sa inceapa cu sfaturile inutile despre faptul ca ma grabesc in decizii. Raspund "Probabil da, probabil nu. Depinde cum decurg lucrurile" si inchei cu un zambet secretos. Cel mai bine sa raspunzi la o intrebare ca asta este neraspunzand defapt. Sa lasi loc numai la o interpretare nesigura, asa evit polologhia ce urmeaza si reusesc sa imi fac nevazute gandurile placute care imi trec prin cap la eventuala "casnicie".
La cei 20 de ani ai mei, am ajuns la concluzia ca e frumos sa visezi la o viata in doi. De ce n-as face-o? Am vazut si cupluri fericite, si dezastruoase, si amarate, si de toate. Dar de ce sa le las uratul sa-mi intre in cap? Oricum, nu sunt vreo disperata careia ii e frica ca ramane nemaritata. Doamne fereste! Tin la "libertatea" mea, la copilarerile mele de pustoaica (femeie in devenire), lucruri care mi le-as permite mai putin daca m-as casatori. Plus de asta nimeni nu m-a cerut de nevasta pana acuma (la sensul serios, nu sub forma de gluma infantila). Astept intrebarea intr-un viitor apropiat, intr-unul indepartat, mereu si niciodata. Dar cu ganduri frumoase in minte!
Alta problema: baietilor le este prea teama de "catusa" denumita si verigheta, le e frica mai ceva ca de moarte, de zici ca le ia cineva viata, nu ca ar porni pe un nou inceput, unul bun. Dragi masculi, fiti linistiti ca o femeie tine de doua ori mai mult la libertatea ei decat voi. Fiti siguri de asta! Dar nu o arata precum o aratati voi si renunta la ea de dragul vostru. Nu iau apararea "sexului slab", chiar nu sunt genul, dar aici e o mare exagerare din partea barbatilor. Pana la urma voi puneti intrebarea si tot voi fugiti de ea, de parca dupa ce a raspuns cu DA v-ati dat seama in ce va bagati.
